Un nou an, o noua participare la Swimathon, un nou proiect!

Da!
Si in acest an voi participa la Swimathon, de data asta cu un proiect de suflet: Public Speaking Support Group Cluj. Repostez mai jos articolul de pe site-ul proiectului, pe care il puteti gasi in original la: http://pssgcluj.wordpress.com/2012/06/30/public-speaking-sub-apa/

Dragi participanți, facilitatori, sponsori și parteneri,

În ultimele luni ați fost alături de noi la evenimentele de public speaking, ajutându-ne la organizare, oferindu-ne feed-back-uri  constructive, sau chiar pășind în față pentru a ține un discurs.

Pe parcursul celor 7 ediții am avut peste 200 de participanți,  dintre care 31 de vorbitori. Ne-am depășit temerile, am învățat  unii de la alții și ne-am făcut prieteni noi. Acum e momentul să  mergem mai departe.

Planuri de viitor

De la ultima ediție încoace, membrii echipei noastre au pus la  cale planul de activități pentru următorul an:

Începând cu luna octombrie vom demara o noua serie de evenimente sub denumirea de „Speakers’ Arena”, în același format, dar cu mult  mai multe resurse pentru participanți. Pentru anul universitar 2012-2013  am planificat 13 ediții la care așteptăm și mai mulți participanți decât la  edițiile anterioare.

Bugetul pe care ni-l dorim va acoperi logistica, transportul și cazarea invitaților speciali, comunicarea și promovarea evenimentelor, totul  cu un maximum de profesionalism.

Ediție specială PSSG…sub apă: Swimathon Cluj 2012

Sâmbătă 7 iulie 2012 dăm startul pentru viitorul PSSG!

Pentru că credem în visul nostru, am acceptat provocarea de a participa la maratonul de înot din acest an, organizat cu scopul strângerii de  fonduri pentru proiectele non-profit.

Te invitam să ne susții sâmbătă 7 iulie când patru membri din echipa  noastră vor înota timp de o oră (13:30-14:30) pentru a ne dărui încă un an de evenimente reușite de public speaking!

Ce este Swimathon?

Swimathon este un maraton de înot organizat anual de Fundația Comunitară Cluj cu scopul strângerii de fonduri pentru proiectele non-profit.

Cum se desfășoară Swimathon?

- Fiecare proiect participant aduce înotători care fac un anumit număr  de lungimi de bazin.
- Donatorii pot sa ofere o sumă fixă per proiect, sau să ofere o sumă pentru fiecare lungime de  bazin parcursă de înotătorul/echipa de înotători preferat(a)
- La final, se numără lungimile parcurse iar donatorii sunt contactați pentru a oferi donațiile promise.

Ți-a plăcut de noi? Te așteptăm să ne susții!

Eforturile noastre nu ar avea nicio valoare în absența participanților, care  vor fi beneficiarii finali ai tuturor donațiilor primite, și a donatorilor, de susținerea cărora depinde acoperirea viitoarelor cheltuieli de organizare.

Te așteptăm deci să ne încurajezi sâmbătă, 7 iulie 2012, la Complexul de Natație „Universitas” al Universității Babeș-Bolyai (în Parcul Babeș, în spatele Sălii Sporturilor). Vom da startul la ora 13:30, deci te invităm să vii la ora 13:00 cel târziu, ca să îţi găseşti un loc alături de susţinătorii noştri şi să-i încurajezi personal pe înotători.

Te rugăm să bifezi în formularul următor (cu o singură întrebare!)  cum ai dori să te implici:

http://tinyurl.com/PSSGSwimathon2012 

Iată câteva detalii practice:

- donațiile se pot face online cu cardul, prin bancă, prin poștă sau la locul evenimentului
- se acceptă orice sumă
- pentru a te înscrie ca donator, intră pe site-ul Swimathon și alege-o pe Ilinca sau pe cei trei inotători de ștafetă: Adi, Bogdan și Flavius: http://tinyurl.com/ilinca4pssg  sau http://tinyurl.com/stafeta4PSSG și dă click pe butonul “Susține!”
- pentru orice întrebări ne găsiți la 0746336546 sau la pssg.cluj@gmail.com

Cine sunt înotătorii noștri?

- la categoria individual:
Ilinca Toderean, coordonator și înotător

“Pentru mine, PSSG este loc în care întâlnești oameni cu  povești deosebite și de unde ai mereu ceva de învățat. Îmi doresc ca pe viitor să avem toate resursele pentru a continua cu un maxim de impact și de profesionalism.  De asta am ales să înot la Swimathon.”

- în echipa de ștafetă:
Adrian Mleșnițe, vorbitor și înotător

“Țin mult la acest proiect și vreau ca prin participarea mea la Swimathon să ajut ca seria de evenimente să crească și să devină mai populară.”

Bogdan Ududec, moderator și înotător
Flavius Frantz, voluntar în echipa PSSG la Swimathon

Să ne revedem cu bine la ediția specială PSSG,

Ilinca Toderean
Coordonator PSSG Cluj & înotător
0746336546

Adrian Mleșnițe, Bogdan Ududec, Flavius Frantz
Echipa de ștafetă a PSSG la Swimathon 2012

Un mesaj pentru sustinerea tinerilor din mediul rural

Bună, sunt Ilinca de la asociația clujeană Support for Youth Development și pe 16 iulie voi inota
pentru a colecta fonduri pentru proiectul nostru, Informare - primul pas spre dezvoltare, care ajuta
tinerii din mediul rural sa se informeze asupra oportunitatilor la care nu ar avea altfel acces.

Mai multe despre competiția Swimathon Cluj 2011 găsiți aici.

Pentru ca efortul meu sa dea roade, avem nevoie de persoane si firme care sa doneze o mica suma pentru fiecare lungime de bazin parcursa, sau o suma fixa la alegere.

Toti cei care doneaza vor aparea pe site-ul evenimentului in lista de sustinatori, iar firmele care doneaza de la 1000 ron in sus, pot sa isi afiseze propriul banner la eveniment.

Banii vor fi folositi pentru a crea o platforma online dedicata informarii tinerilor din mediul rural si pentru a organiza o caravana de informare despre oportunitatile lor din domenii diverse: educație, job-uri, dezvoltare personala si profesionala. Mai multe despre proiectul nostru aici.

Pentru a va angaja sa donati o anumita suma, fie per lungime de bazin parcursa, fie fixa, puteti intra pe pagina http://tinyurl.com/ilinca-swimathon

Pentru a face o donatie directa cu cardul, puteti intra pe: http://tinyurl.com/donatie-directa-swimathon

Ma puteti contacta la ilinca.toderean@gmail.com sau tel 0746336546.

Va multumim pentru sustinere!

Irezistibil

Cu toate ca e contrar obiceiului meu sa iau continut strain si sa mi-l afisez pe blog, asta e un absolut musai. Dovada urmele de sare lasate dupa uscarea lacrimilor pe care le-am picurat razand isteric, peste tastatura.

Andrei Plesu in Japonia

"Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante localeritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în
cele mai amenintatoare unghiuri.

Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe
bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu – zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie! Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei
rogojini medievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!".