Poveste despre motivatie sau jurnalul angajatului nefericit

Un articol pe care il dedic din suflet 
tinerilor care vor sa se angajeze 
in multinationale, dar si managerilor si 
specialistilor in resurse umane.
Sper ca experienta mea le va folosi tuturor.

Tocmai am reluat lectura unui suport de curs de la un training de traineri la care am participat acu vreo doi ani. Desi trainingul era tinut exclusiv pentru membrii ARDOR, deci pentru viitorii traineri pe dezbateri si argumentare, am gasit in el un subcapitol interesant despre performanta si motivatia angajatilor. Ce coincidenta fericita, mi-am zis, caci cu putin timp in urma imi trimisesem candidatura la o multinationala, pe un post de „quality&training manager”. Iar lucrurile citite au fost sursa de inspiratie perfecta pentru o serie de idei despre ce ar trebui sa faca cineva care e responsabil de performanta angajatilor dintr-o companie. 

Am fost multa vreme un angajat profund nefericit, pana la punctul de a ma considera complet incapabila, de a fi complet demotivata, extenuata si deprimata. Lunile respective au fost mai grele decat toate sesiunile la un loc, si imi parea ca oricate eforturi as depune, nu voi reusi vreodata sa colorez o nenorocita de casuta de dashboard in verde (dupa obsesia tipica a unor manageri de „a fi pe verde” sau a „realiza target-ul”) sau sa plec vreodata la ora 18 acasa stiind ca am terminat totul pe ziua respectiva. Un weekend fara lucrat de acasa sau un concediu fara laptop luat dupa mine erau doar vise indepartate. Care erau motivele acumularii sentimentelor de inadecvare si nefericire? Sa le luam pe rand:

-    Sentimentul absurdului legat de unele sarcini obligatorii: in cazul meu, arhivarea pe un sharepoint foaaarte lent, in zeci si sute de subfoldere, cu toate ca alte departamente gasisera deja metode mai rezonabile, non-cronofage de arhivare.  La modul general, procesele de business din marile companii sunt extrem de stufoase, neuniformizate si nimeni nu stie exact, de la un capat la altul, de unde vine informatia, cum se modifica si unde ajunge. Asta duce, dupa cum va inchipuiti, la multe proceduri inutile, mancatoare de resurse, pe care le facem pentru ca asa am fost invatati, dar fara sa intelegem clar de ce.  Da, si multinationalele au birocratia lor, si e mare!

-    Volumul mult prea mare de munca pentru cele 8 ore disponibile si refuzul managementului de a recunoaste necesitatea adaugarii unei jumatati de norma pe proces. Sa va explic: in cazul outsourcing-ului, care la noi devine tot mai la moda, ceea ce se face concret e cam asa: concediem/reprofilam omul din tara X, vorbitor nativ al limbii x, cu experienta de n (multi!) ani in domeniu, si il inlocuim cu studentul/proaspatul absolvent din Romania, cu experienta zero sau putina, care vorbeste limba asa si-asa (cu cat e mai rara, cu atat sunt mai slabe sansele s-o stie calumea), si ne asteptam ca in cateva luni el sa se descurce la fel de bine ca predecesorul lui. Adaugati aici ostilitatea departamentului din tara cu care va trebui sa lucreze noul venit (ca doar din cauza lui isi pierd oamenii slujbele, si, culmea ironiei, tot viitorii demisi sau colegii lor sunt cei care trebuie sa-i faca trainingul de introducere in job), si un salariu de vreo 4-5-6 ori mai mic decat al predecesorului.  Mai pe scurt, asteptarile sunt prea des nerealiste, oamenii stau multe ore peste program si in schimb primesc escalari cu duiumul (uneori facute miseleste, pe la spate, sau chiar fara acoperire), lucru care duce la exasperarea managerilor directi si la cresterea continua a presiunilor pentru performanta.

-    Conceperea initiala a fisei de post. Treaba asta cu volumul nu isi are originea doar in inferioritatea evidenta a noului venit fata de nativul si experimentatul lui predecesor, ci si in lipsa de flexibilitate a proiectului de outsourcing in sine. Ce inseamna asta concret e ca odata stabilite norma/numarul de ore necesare pe proces, orice noua angajare inseamna abatere de la proiect si cheltuieli suplimentare neprevazute. Desigur, sa recunosti ca ai gresit, ca planificarea ta a fost inexacta si ca trebuie sa revii asupra planului aducand vestea proasta a cheltuielilor suplimentare in board e mai greu decat sa ridici din umeri si sa spui „ne pare rau, asta a fost planul initial, nu mai putem modifica nimic”. 

-    Relatia cu managerul direct. Aici e mai complicat, pentru ca problemele si solutiile sunt la fel de diverse pe cat sunt personalitatile oamenilor. Fiind crescuta intr-o familie cu o figura paterna excesiv de autoritara, agresiva si chiar violenta, sunt nevoita sa-mi marturisesc aversiunea profunda fata de oricine incearca sa isi impuna autoritatea asupra mea, mai ales intr-un mod agresiv. Aici a fost un caz nefericit. Sunt consitenta de motivele pentru care am reactionat pasiv-agresiv, cu reticenta si ostilitate fata de propriul meu manager. Nu cred ca e o idee buna si nu ii recomand nimanui sa faca la fel. Dar felul in care suntem limitati de propria noastra setare psihologica – lucru care se aplica tuturor – a fost si motivul pentru care managerul meu a compensat cu si mai multa agresivitate, ducand la stresul si depresia mea tot mai accentuate, intr-un soi de „spirala a mortii”. Am invatat totusi ceva din toata experienta asta: ce sa NU mai fac de acum inainte, ce sa imi doresc si ce sa nu imi doresc de la un manager, si cum sa fiu mai asertiva si mai proactiva. 

-    Nepotrivirea cu jobul. Mai demult, dupa ce m-am angajat in prima mea multinationala si am apucat sa ma dezmeticesc putin, am privit cu o mirare nemaipomenita caracterul unor sarcini care mi se pareau foarte seci, limitate si repetitive, si cu o mirare si mai mare multimea de oameni care facea de ani de zile lucrurile astea. Asa ca am inceput sa intreb oamenii din jur, sa le cer impresii: „Cum ti se pare jobul tau?”, „Esti fericit cu ceea ce faci, e in concordanta cu ce ti-ai propus sa faci in viata?” etc.  Raspunsurile au fost, cum deja va inchipuiti, destul de sumbre: „Nu, nu facem ceea ce ne place; nu am studiat in domeniu; ma pasiona domeniul in care am studiat, dar acum fac cu totul altceva” ...sau: „nu mi-a placut facultatea, nu-mi place nici job-ul, dar nu stiu ce altceva as putea sa fac, nu am nicio sansa in alt domeniu, nu am un scop in viata clar stabilit” s.a.m.d. Cu alte cuvinte, nepotrivire si confuzie totale. Iar in timpul asta HR-ul si alte departamente trimit mailuri cu descrieri idilice ale succesului firmei si cu viitorul „nostru” stralucit la job. Eu una stiu ce vreau sa fac in viata, stiu ce ma pasioneaza, am planuri concrete pe termen mediu si scurt, dar asta doar imi va creste intoleranta la...:

-    Aberatiile „propagandei” corporatiste. Trainerii de business si in general toata socializarea din interiorul firmei ne vorbesc despre proactivitate. Si totusi, cand e vorba de un lucru atat de esential precum motivatia angajatilor si potrivirea lor reala cu postul, responsabilii prefera sa mature problema sub pres si sa o acopere cu parfumul „marketarii” unei companii cosmetizate catre proprii ei angajati. Dar cine si-ar dori cu adevarat sa cumpere o minciuna cand pretul este propria sa viata? 

Pe scurt, astea au fost premisele care m-au condus intr-un final la demisie.

Celor care cauta raspunsuri reale la intrebarea „De ce ne pleaca oamenii?”,  le sugerez sa ia foarte in serios ce am scris mai sus. E un exercitiu de sinceritate cu care noi – ca popor, as indrazni sa spun – nu suntem obisnuiti.

Imaginati-va un manager general la intalnirea trimestriala cu masa angajatilor lasand la o parte un moment proslavirea firmei si a calitatilor ei nemuritoare si recunoscand o clipa:

• Ca majoritatea sarcinilor din firma sunt plictisitoare si repetitive, deci sa ni se ceara un entuziasm neconditionat e nerealist si poate putin ipocrit
• Ca vocatiile, talentele si abilitatile oamenilor sunt de o bogatie enorma, dar ca ele vin de multe ori in contradictie cu necesitatile postului
• Ca oamenii trebuie sa isi descopere si sa isi urmeze adevarata vocatie in viata si ca firma nu trebuie sa inabuse aceasta tendinta, indiferent de costuri

...etc.
Nebunie curata, utopie, nu-i asa?

Dati-mi voie sa nu fiu de acord. Si sa imi justific punctul de vedere.

De ce trebuie sa abordam cu sinceritate problema potrivirii angajatilor.

1.    Problemele n-o sa dispara. Ele vor ramane acolo, ba mai mult, se vor agrava pana cand cineva va trebui sa le abordeze. Cu cat le abordam mai repede, cu atat mai bine.

2.    Noi stim ca voi stiti ca noi stim. Adica toata lumea stie ca lucrurile nu sunt asa roz cum spune „varianta oficiala”. Nu toate regulamentele interne sunt aplicate uniform. Nu toate principiile declarate si afisate ale companiei sunt respectate in mod constant. Nu avem cu totii mereu interese comune. Etcaetera.

3.    Negarea denota slabiciune. Sau, mai pe sleau, daca tu ca manager ignori problemele reale ale oamenilor – pe care le cunosti totusi la nivel informal – dai de inteles ca n-ai idee cum sa le abordezi, ca te sperie, sau mai grav, ca nu te intereseaza cu adevarat.

4.    La responsabilizare ajungem doar prin acceptare. Ce inseamna asta concret? Sa va spun cum sta situatia: oamenii au tendinta sa fie lenesi, comozi si delasatori. Le place sa dea vina pe altii pentru insuccesele si nefericirea lor. Situatia pe care o incurajati si o perpetuati prin tehnica asta de „ascundere sub pres” si cosmetizare este o resemnare, uneori resentimentara, a oamenilor cu propria lor „soarta”. Cei cu o astfel de atitudine nu vor fi vreodata motivati, va asigur. In schimb, in completa opozitie cu acest model sumbru, discutarea deschisa a problemei alegerii profesionale, a vocatiei, a scopului in viata si a fericirii la job vor obliga oamenii sa isi asume situatia odata cu intelegerea ca alegerea le apartine si ca sunt responsabili pentru ea.  

Trainingurile de managementul timpului si altele asemenea nu mai sunt raspunsul. Nici macar un pachet generos de beneficii nu va tine un tanar cu potential intr-o firma pe termen lung. Ceea ce va tine si va motiva un om cu adevarat va fi intotdeauna doar alegerea lui constienta, responsabila, asumata pe deplin si in cunostinta de cauza de a face un anumit lucru. Pentru asta am o singura sugestie simpla: trimiteti-va angajatii la sedinte de autocunoastere si dezvoltare personala. Nu toti vor ramane pe termen lung in firma, ci doar aceia care trebuie.

In incheiere doresc sa evoc un moment de revelatie pe care i-l datorez unei persoane pe care am intalnit-o o singura data, dar pe care o admir pentru inteligenta, finetea si onestitatea cu care a discutat cu mine despre orientarea mea profesionala. Aveam un interviu cu Laura Petrica la Leadership Development Solutions cand am ajuns la subiectul urmarii propriei vocatii. Laura imi spunea ca fiecare trebuie sa faca ceea ce isi doreste cu adevarat. Am izbucnit in ras. „Si atunci cine o sa ne mai faca toate facturile?!” „Ai fi surprinsa sa vezi cati oameni sunt perfect fericiti sa faca toata viata munci repetitive. Care cand sunt scosi din rutina lor se panicheaza. Natura a facut in asa fel incat talentele sa se echilibreze. Este loc pentru fiecare. Tu trebuie sa te preocupi doar sa-ti gasesti locul.” 

Mai departe va las pe voi sa meditati si sa comentati :)

De ce iubesc Olanda

Sunt unii oameni pe care-i intalnim si pe care-i simpatizam instantaneu, fara sa ne putem explica motivele. S-ar spune ca "suntem pe aceeasi lungime de unda", ne recunoastem unul in celalalt, comunicam si ne intelegem fara cuvinte. Ceva asemanator se poate intampla cu animalele ("trebuie sa iau pisicul asta acasa!"), cu hainele ("rochia asta a fost facuta pentru mine!" [si nu ne place sa recunoastem cat cedam manipularii strategiilor de marketing]) sau...cu tarile.

Cum sa va spun...Olanda si cu mine...a fost dragoste la prima vedere. 

Parcarea de tiruri

Prima data cand am pus piciorul in Olanda eram intr-o parcare de tiruri. Era frig, innorat si ploua mocaneste. Tot ce voiam era sa ajungem mai repede in Belgia, unde urma sa participam la un festival. Masinile treceau pe langa noi in viteza, cu luminile farurilor proiectandu-se in picaturile ploii, si totul era inconjurat de o verdeata densa, dincolo de care nu vedeai nimic. Era ceva in aer. Sau probabil era chiar aerul insusi: undeva pe la nivelul marii, la distanta mica de oras, respiram un aer proaspat cum in Romania am gasit doar in varful muntelui.

Ramona si Oosterwijk

A doua oara am mers in Olanda de capul meu. La sfarsit de liceu, am luat trolerul si opt trenuri pana in Oosterwijk, unde ma astepta prietena mea din copilarie, naturalizata acolo. De data asta eram inarmata cu un minim vocabular, si am reusit sa zic "waar is het station?" sau "ik wil een glas water". Iraniana care locuia in apartament cu familia Ramonei m-a inteles si mi-a dat un pahar cu apa. Am stat o saptamana, mi-am pierdut un pantof de pe bicileta, m-am uitat in vitrinele magazinelor de moda dintr-un satuc, am vizitat cateva orase si...

Leonardo si Erasmus

Ultima data cand am fost, chiar am stat. Trei luni. In centrul Rotterdamului, la cateva minute de Primarie, cu bicicleta la scoala/biblioteca, la cursuri de olandeza, la clubul de debate, de Pasti la unica biserica ortodoxa din oras, plina de rusi si ucrainieni, unde trebuia sa cotizezi ca sa te impartasesti, la vecinii de peste drum, studenti la drept/medicina care se jucau cu un elicopter teleghidat, la plimbare noaptea prin Delfshaven cu un prieten din Lima, si o data (mi-a fost de-ajuns) la coffee shop. A, da, Leonardo e numele bursei, iar Erasmus, numele universitatii :)

De ce iubesc Olanda

Povestile sunt prea multe si prea lungi, iar intr-un final, din parcursul vietii ramanem mai degraba cu imagini, snapshot-uri, impresii, senzatii. Ele sunt cele care iti contureaza experienta unui lucru, si la  care revii cand ti-l amintesti:

Mersul cu bicicleta prin ploaie. M-am udat de n ori ciuciulete mergand pe bicicleta la 4 grade Celsius si nu am racit o singura data. Singura combinatie periculoasa e bicicleta+ploaie+umbrela+vant. Atunci chiar risti sa te dea vantul jos de pe bicicleta. Sau liniile de tramvai+bicicleta (scenariul macabru vi-l povestesc pe privat:D)

~

 

Fietspaden. Cel mai tare ma amuza povestea tipica a turistului roman: "Ioi mah, am fost in Amsterdam si-o dat o bicicleta peste mine" - "Da cum asa? Nu cumva mergeai pe banda de biciclete?" - "Ba da, da nu credeam/nu stiam ca..." 

~

STROOPWAFELS! Astea sunt rasfat curat. Sunt cele mai bune dulciuri pe care le cunosc. Doua foi de napolitana si la mijloc sirop caramelizat, care se pune deasupra canii de ceai sa se inmoaie. In Cluj, din cate stiu, se gasesc doar la Starbucks, la un pret ridicol de mare. Asa ca faceti-va rezerve cat sunteti in Olanda!

~

 De grachten. Sau canalele tipic olandeze, pe care te poti plimba cu barca printre rate salbatice, pescarusi, lebede, scufundaci, si pe care unii chiar locuiesc in apartamentele lor plutitoare.

~

Het platteland. Sau peisajele superbe de la tara. Poate ca nu sunt forme de relief variate ca la noi. Ok, si ploua cam mult. Dar imi plac la nebunie felul extrem de ingrijit in care arata fiecare metru patrat din tara asta, linistea si aerul curat. Daca mi-as lua o casa de vacanta, as alege un catun olandez.

~

De koeien. Da, da! Vacile! :) Sute de kilometri cat am mers cu trenul prin tara asta, nu am vazut o data vreun camp de lalele. Dar peste tot erau vaci. Simpatice, alb cu negru, ca cele din imagine. Unde sunt florile? Nu stiu, le-or fi mancat vacile...

~

Klompen. Pantofii traditionali olandezi. Si alte simboluri dragute de luat acasa, cum ar fi una din canile mele preferate (am o colectie intreaga):

~

Pannenkoeken. Olandezii si-au deschis buticuri cu clatite prin orase cu mult inainte sa apara la noi "clatita uriasa" :) Si sunt foaaarte bune.

~

Het schaatsen. Patinajul. Urmatoarele lucruri pe care le invata copiii dupa ce invata sa umble  e sa mearga pe patine si pe bicicleta. Patinajul e un sport national practicat nu doar la patinoar, ci si pe raurile care ingheata in timpul iernii, de catre sute de oameni, pe zeci de kilometri!

As putea continua. Dar va sugerez sa va luati bagajul, opt trenuri (cu InterRail e mai fun decat cu avionul), patinele si bicicleta si sa completati lista singuri. Putine cunostinte de limba n-ar strica nici ele. Daca stiti engleza (si poate putina germana), olandeza e usor de invatat. De fapt, pana prin Evul Mediu, olandeza era doar o forma de germana. Si din secolul al XIX-lea, gramatica olandeza a inceput sa se simplifice foarte mult, ajungand - zic io - sa fie comparabila cu cea a limbii engleze (gramatica franceza, de exemplu, mi se pare mult mai grea).  

Va invit la Cluj pentru o sedinta de limba si cultura olandeza, una-doua stroopwafels (dupa buget :)), si pentru rasfoirea raftului meu de cursuri, dictionare si carti care isi asteapta cititorii:

Ce fac cand nu dorm noaptea

Poate stiti sentimentul ala de dinaintea unei calatorii importante. „Maine dimineata plec cu trupa la un festival”, sau „maine plec in tabara” ori „la prima ora pornesc spre Olanda cu o bursa”. 

Pe mine, cel putin, un asemenea sentiment e in stare sa ma tina treaza toata noaptea, de prea multa anticipatie. Si e grozav. Simti ca se intampla ceva, ca ai ocazia sa actionezi, sa participi, ca se va produce o schimbare importanta in bine cat mai curand.

Noaptea asta a fost una din acele nopti de efervescenta, planuri si anticipatie, cu toate ca n-am de gand sa plec de acasa prea curand. De fapt, cu exceptia calatoriilor importante, mai exista doar doua lucruri pe lumea asta care ma pot energiza intr-o asemenea masura: coordonarea unui proiect si pregatirea unui training.

Rasfoind una din cartile mele preferate despre traininguri (Tony Bray, The Training Design Manual, ed. Kogan Page 2006, p. 104-110), am gasit o schema care mi-a placut foarte mult:

Practic ce ne spune nenea asta aici e felul in care ne adaptam ca traineri nivelului de invatare la care sunt participantii nostri, totul ilustrat printr-o poveste amuzanta despre mersul pe patine cu rotile. Ce lucru interesant de adaugat la partea introductiva a unui training.

Si, pornind de la aceasta mica sursa de inspiratie, mi-am petrecut restul noptii concepand o programa de training pe scrierea proiectelor de tineret. Mai exact, o parte din ea. Mai exact, prima zi: un modul, cinci sesiuni, 7 ore de lucru, 35 de minute de pauza, multe de jocuri si lucru pe echipe. Pana acum arata grozav.

Abia astept ziua de maine, cand multe din planurile mele de autonomie vor incepe sa se materializeze: initierea procedurilor de infiintare a PFA-ului, o posibila colaborare cu o firma de consultanta, continuarea lucrului la prima mea programa de training care va fi acreditata CNFPA.

Pana cand voi finaliza toate planurile astea, pt cei care sunteti tineri si cititi post-ul asta, va las o-ntrebare:

Ce lucruri ati dori sa invatati in cadrul unui training pe „scrierea proiectelor de tineret”?

Intersectia blestemata si o moarte absurda

Ma amuza teribil tiltul de tabloid pe care l-am dat acestui post, insa intamplarile in sine nu sunt deloc haioase, decat probabil pentru cei cu un umor negru bine dezvoltat. Ca mine,de exemplu.

Dimineata asta m-am trezit cu un "Buf!". Nu stiam sigur ce e, insa banuiam ca e doar un alt accident nefericit din zecile (sutele?) produse deja la coltul strazii mele. In cateva minute am auzit voci agitate pe strada, si cuvintele tipice pentru astfel de situatii: "iar?", "intersectie", "stalp"...

Sa va explic: am norocul de a locui intr-un minunat cartier clujean, pe o minunata strada lata, lunga si dreapta, care se intersecteaza cu alta strada la fel de minunata, lata, lunga si dreapta. Motiv pentru care soferii de pe ambele strazi, ajunsi in intersectie, isi inchipuie ca au prioritate. Si de aici rata neobisnuita a accidentelor: asta e al doilea intr-o saptamana, iar in ultimii cativa ani, imi spun ai mei (eu fiind plecata la Bucuresti), se pupau in bot masinile cel putin o data pe luna.

De data asta a fost ceva "light": un volkswagen broscuta si-a evitat colegul de sosea si a intrat bine in stalpul din fata.

Nu de fiecare data suntem asa norocosi.

Moartea absurda

La coltul strazii aveam un vecin. Pensionar, ungur, gospodar, pasnic om. Doar ca un pic mai slab de inima. Ei bine, intr-o astfel de fericita zi de pupat in bot, cand omul nostru se relaxa pe banca in gradina, s-a trezit cu o bufnitura zgomotoaza si o masina zburandu-i direct prin gard. Gardul a fost facut bucatele, iar masina a deraiat in continuare pana s-a oprit in curtea omului, fara ca macar sa-l atinga. Soferul a supravietuit, gardul a fost reparat, iar omul nostru a murit de...spaima. A facut infarct.

Probabil va intrebati cum de nu exista nicio semnalizare in intersectie, ca sa stie lumea cine trece si cine sta. Ei bine, exista. Doar ca semnul de stop e atat de bine ascuns printre copaci, incat nu-l observa nimeni. Cat despre mine, sunt o ecologista convinsa...decat sa tai copacii, mai bine busesc cateva masini, si-asa nu-mi plac... :D Doar dupa volkswagen-ul broscuta imi pare rau...