Incepe luna august si o nostalgie veche pune din nou stapanire pe mine, doar cand ma gandesc ca se apropie anotimpul meu preferat. Toamna!
Imi dau seama acum ca lucrurile pe care doresc a le reda aici ar trebui sa se numeasca nu imagini, ci momente.
Cum as putea reda-ntr-o fotografie mirosul bancilor din laboratorul de chimie? Sau linistea prin care se propagau razele soarelui dupa-amiaza, piezis, printre coroanele aramii ale copacilor din curtea scolii? Cum urmaream un fir de praf intrand si iesind din raza de lumina, facandu-se dintr-o data invizibil la umbra, doar ca apoi sa-mi refocalizez privirea pe profa de chimie, careia atentia mea ii reda animatia si vocea.
Si la sfarsitul orelor, cand ieseam din laborator, citeam mereu versurile din Blaga, pe fond albatsru, frumos inramate, atarnand deasupra usii: „Joc de focuri, joc de inimi/Ostenescu-mă să număr /înc-o dată aştri minimi./ Focuri mari şi focuri line/Câte văd, atâtea inimi /bat în spaţiu pentru mine./ Ard în văi şi pe coline /inimi mari şi inimi line.”
Fiecare revenire la amintirile astea dragi o fac cu o imensa nostalgie, si cu disperarea ca nu voi putea vreodata da timpul inapoi. Rewind pana la inceputul aleii Valeni, de la capatul liniei 33, pe unde plecam de la scoala vineri dupa-amiaza, intr-o zi de toamna calda – in temperatura si in culoare. Cu niste pantaloni de trening ridicoli, verzi cu dungi albe, ramasi de la ora de sport, cu niste tenisi care inca imi erau buni la marimea 33, mergeam pe aleea incadrata la stanga de un sir nesfarsit de garaje de beton cu acoperis de tabla, iar la dreapta, de gradinile din spate ale blocurilor, unde oamenii plantau ba fasole, ba trandafiri.
Cum ocoleam prin Andrei Muresanu in drumul spre casa, doar de dragul de-a vedea vilele vechi cu nuci si castani in curte, si trotuarele acoperite de frunze. Sau anticipam momentul ajungerii acasa, cand ma napusteam la vie sa culeg struguri, pana cand intr-o zi ii gaseam pe toti claustrati in presa vecinului de alaturi, iar atunci savuram licoarea negricioasa, dulce-acrisoara care se scurgea din ea. Pana cand, intr-o zi, l-am vazut pe vecinul insusi plecand cu bucati din vie sub brat, lasand in urma curtea mea pustiita: „puiule, era batrana, facea struguri tot mai mici si mai acri, si in plus vecinul din spate i-a taiat din radacini cand si-a pus tevile... urma sa se ofileasca...”.
Da, toamnele copilariei mele clujene, cand imi placea de un baiat caruia ii placeau dinozaurii, care avea tot pantaloni ridicoli de trening si parul mare, atat de mare incat ii flutura in vant in dupa-amiaza de vineri, iar eu zambeam privindu-l pe furis din spate, pe aleea Valeni. Canta la chitara grozav de bine, si desena ca nimeni altcineva, si scria compuneri sinistre la romana, care o faceau pe profa sa caste ochii de uimire, isi dorea un husky siberian interzis de mama-medic, si visa devina paleontolog. Da, si el a crescut si s-a acrit ca strugurii din via mea, un om mare, cinic, nesuferit, chitara a devenit electrica, biologia a devenit informatica, iar dinozaurii au disparut pentru a doua oara in urma coliziunii violente cu maturizarea. Mi-a mai ramas doar sa-l inlatur, ca pe o vie batrana, sau sa-l acopar cu noi amintiri, ca atunci cand gradina superba de flori a bunicii a fost nimicita intr-o clipita de acelasi vecin, care a varsat peste ea un camion de nisip, pentru constructia unui nou etaj la casa din spate.
Toamnele urmatoare m-au gasit pe alte alei, prin alte banci, cu alte jocuri de lumini si de cuvinte...
